Ce secrete oare ar mai putea ascunde prea cunoscutele seminte de floarea-soarelui? La urma urmei, floarea-soarelui se intalneste peste tot.
O gustare de pe vremea strabunicilor, mult mai sanatoasa decat cele pe care le avem astazi la indemana; poti rontai seminte de floarea-soarelui intre mese, fara teama ca iti vor strica pofta de mancare.
Ei bine, pare simplu, dar sunt mult mai multe de aflat despre aceste seminte provenite dintr-o planta care este un glob trotter cu un palmares mult mai mare decat ne imaginam.
Din America pre-europeana pana in Rusia tarista si inapoi, povestea florii-soarelui pare desprinsa dintr-un film.
Originara din America de Nord – probabil una dintre primele plante cultivate in America – floarea- soarelui a calatorit pe vechiul continent, apoi a scris istorie in indepartata Rusie, revenind acasa sub forma pe care o cunoastem astazi cu totii.
In urma cu aproximativ cinci mii de ani, indigenii au inceput sa cultive primele soiuri de floarea-soarelui. Exista pareri care sustin ca floarea-soarelui ar fi fost domesticita inaintea porumbului.
Cu trecerea generatiilor, plantele au fost selectionate astfel incat sa produca seminte din ce in ce mai mari si multe alte caracteristici au fost imbunatatite. Astfel, floarea-soarelui pe care o cunoastem noi astazi este ruda performanta a plantei de inceput – de-a lungul miilor de ani, rasa umana influentandu-i caracteristicile.
Cand Cherokee si alti indigeni americani au inceput sa cultive floarea-soarelui, aceasta a devenit o parte importanta din dieta acestor popoare – in principal ca o buna sursa de grasime – de care societatile culegatoare si de vanatori aveau nevoie pentru a-si suplimenta carnea slaba pe care o mancau. In sud, in Mexic, aztecii cultivau si ei planta, pe care o venerau.
Există dovezi timpurii ale obtinerii uleiului prin presarea semintelor si utilizarea miezului de seminte in prepararea painii. Cu toate acestea, floarea-soarelui nu a fost doar o sursa de hrana. Parti ale plantei foloseau pentru producerea unui colorant violet pentru haine si obiecte, alte parti au fost utilizate pentru prepararea de remedii medicinale si diverse unguente, iar tulpinile uscate erau considerate un bun material de constructie.
Nimeni nu ar fi ghicit in acele vremuri ce viitor ii era scris acestei flori si nici calatoriile care o asteptau.
Se crede ca planta a ajus in Lumea Veche mai intai in Spania, la inceputul secolului al XVI-lea. Datorita dimensiunii si frumusetii sale, considerata “planta exotica”, floarea-soarelui a fost folosita in acele vremuri ca planta ornamentala.
Interesul pentru folosirea semintelor a aparut destul de greu: prima inregistrare a unui brevet pentru stoarcerea uleiului din seminte s-a facut in Anglia, doua secole mai tarziu, in anul 1716.
Abia in acest secol al XVIII-lea, floarea-soarelui a capatat popularitate ca planta de cultura, iar prima personalitate careia ar trebui sa ii multumim pentru acest fapt, s-ar putea sa fie greu de ghicit: Petru cel Mare al Rusiei. Intr-una dintre calatoriile sale, acesta a descoperit in Olanda minunata floare. Impresionat, la intoarcere in Rusia a adus cu el mai multe seminte de floarea soarelui. Primita la inceput cu reticenta, rusii au constatat insa ca pe timpul postului, uleiul de floarea-soarelui este un supliment bine-venit in alimentatie. Astfel ca, pana la inceputul secolului al XIX-lea, in Rusia, producerea si comercializarea uleiului de floarea-soarelui a devenit o afacere la scara mare, foarte profitabila.
Rusia s-a trezit cu florile uriase, crescand in peste doua milioane de acri pe an.
S-au identificat două tipuri: unul pentru productia de ulei si unul pentru consumul semintelor. Guvernul a investit chiar bani in ceea ce numim astazi “proiecte de cercetare”.
Omul de stiinta rus VS Pustovoit a fost initiatorul celei mai renumite initiative de cercetare.
Chiar si in ziua de azi, premiile stiintifice pentru studiul florii-soarelui ii poarta numele.
Asadar, in 1830, floarea-soarelui era pregatita pentru a se intoarce triumfatoare acasa, in America.
Se presupune ca rusii emigrati in SUA si Canada au luat seminte cu ei, astfel ca in anii 1880, companiile ofereau in cataloage „Mammoth Russian” – o varietate foarte cautata si apreciata.
Americanii au avut nevoie de ceva timp pana sa cultive la scara larga floarea-soarelui. La inceput a fost folosita ca planta furajera. Apoi, in 1926 Asociatia cultivatorilor de floarea-soarelui a inceput sa prelucreze semintele in ulei. In acea perioada, atat in Statele Unite, cat si in Canada, monopolul semintelor (materialul de insamantare) era detinut de membrii comunitatii menonite ruse.
Numarul de acri cultivati era in contiuna crestere, pe masura cresterii cererii de ulei.
In 1946 in Canada se pune in functiune prima instalatie de concasare, apoi Dakota de Nord si Minnesota au dat startul competitiei pentru cel mai mare cultivator.
In timp ce statul American Kansas a adoptat ca simbol oficial floarea-soarelui, rusii considera floarea-soarelui ca fiind floarea nationala a Rusiei.
Spre inceputul anilor optzeci SUA cultiva peste cinci milioane de acri.
Pe partea cealalta a oceanului, in Europa, cuvantul “colesterol” devenise atat de uzual, incat exportatorii rusi nu mai faceau fata cererii de ulei. Tarile europene incepusera sa importe seminte din SUA pentru a produse propriul ulei.
Odata cu anii saptezeci-optzeci apare la orizont si noua tehologie, aducand cu ea hibridizarea si inscrierea in cursa rezistentei si a productivitatii.
Cartea Recordurilor Guinness inregistreaza cea mai mare floare avand diametrul de 82 cm, iar cea mai inalta tulpina inregistrata pana acum a masurat 7,76m.
Considerata cea mai vesela floare din lume, floarea-soarelui este un simbol al luminii, sperantei si inocentei.
Din pacate, ca la multe alte plante, unele specii de floarea-soarelui au disparut. O varietate de floarea-soarelui care crestea odata in zonele mlastinoase din aria actualului Los Angeles, a disparut in totalitate. Alte cateva soiuri de floarea-soarelui sunt luate in considerare pe lista celor aflate pe cale de disparitie.
Pastrand soiurile antice, unii americani Hopi, Havasupai, Mandans si Arikaras cresc in continuare si pastreaza seminte din soiurile cultivate initial de stramosii lor. Desi unele dintre aceste soiuri de floarea-soarelui antice sunt in pragul disparitiei, salvatorii de seminte le recunosc valoarea si importanta si fac eforturi in vedere conservarii lor.